Stema Principatelor Române
UNITATEA NAȚIONALĂ ÎN CONȘTIINȚA ROMÂNILOR
Conştiinţa poporului român despre unitatea sa etnică este străveche. Când păstorii români din Ardeal coborau la iernat cu turmele lor în Câmpia Dunării sau dincolo de Dunăre, pe ţărmul mării, ei auzeau pretutindeni aceeaşi limbă şi vedeau aceleaşi obiceiuri. Tot aşa, când pescarii de la „baltă” treceau cu carele lor de peşte peste munţi, spre Braşov, Sibiu, Bistriţa şi mai departe, întâlneau aceeaşi limbă şi îşi dădeau seama că reprezentau unul şi acelaşi popor. Primele tiparnițe de la Govora – Vâlcea, Mănăstirea Dealu -Târgoviște și din Moldova au menținut unitatea de neam, credință ortodoxă și de limbă prin acei călugări, preoți și țărani care duceau Ceaslovul, Evangheliile și celelalte cărți de cult și învățătură creștină scrise cu litere chirilice dar în cea mai curată limbă românească, în Ardealul stăpânit de străini. În ciuda politicii de deznaționalizare a românilor, conști-ința națională a început să încolțească în mod natural în mintea românilor de pe ambele părți ale Carpaților.
PRIMA ATESTARE A UNITĂȚII NAȚIONALE PRIN LIMBĂ
Monumentul Paliei de la Orastie
Dar, poate cel mai important moment pentru trezirea conștiinței naționale este apariția, la 14 iulie 1582, a lucrării ”Palia de la Orăștie”, ce cuprindea primele două capitole din Vechiul Testament. În Predoslovie, adică introducerea în lucrare, ”Șerban diiacu, meșteru mare a tiparelor” împreună cu ”Marien diiac”, autorii cărții și ucenici ai Diaconului Coressi, scriau: ” ”Pentru aceia cu mare muncǎ scoasem de limba jidoveascǎ si greceascǎ si sârbeascǎ pre limba româneascǎ 5 cărți ale lui Moisi prorocul si patru cărți și le dăruim voo frați rumâni și le-au scris în cheltuială multǎ… și le-au dăruit voo fraților români,… și le-au scris voo fraților români” ”cu mare muncă… pre limba românească”. A fost prima mențiune a numelui de ”români” și ”limbă românească” din istorie. Conștiința națională o luase înaintea vremurilor.
Cărturarii moldoveni Grigore Ureche şi Miron Costin au stăruit încă din secolul al XVII-lea asupra unităţii românilor, arătând că moldovenii cu muntenii şi cu transilvănenii una sunt şi „de la RÂM ne tragem”, din nobila obârşie a Romei.
Dar, dacă exista o conştiinţă populară şi una cărturărească asupra unităţii etnice româneşti, nu era, în schimb, şi o unitate politică, existând concomitent trei state românești: unul la miazăzi de Carpaţi, numit Ţara Românească (sau Muntenia), altul la răsărit, numit Moldova, şi un al treilea în interiorul lanţului Carpatic, numit Transilvania.
Mihai Viteazul a fost singurul domnitor român care a reuşit să unească sub sceptrul său cele trei ţări româneşti, în anii 1599-1600. O unire politică dictată de pericolul reprezentat de Imperiul Otoman aflat în plină ofensivă către centrul Europei, la care se adăuga fericita situație de a fi vorba de același popor împărțit în trei țări distincte. Unii istorici afirmă că nu e sigur că actul curajos al Vitezului Mihai a fost dictat de conștientizarea unității etnice a unui singur popor de români, la sfârșitul secolului al XVI-lea neexistând nici măcar noțiunea de națiune. Aserțiune contrazisă de chiar ”Palia de la Orăștie”, cu numai douzeci de ani înainte. Astăzi putem afirma că Unirea de la 1600 a devenit un deziderat al generațiilor următoare până în vremurile moderne. Primii care au reluat ideea de unitate naţională au fost reprezentanţii Școlii Ardelene: Petru Maior, Gheorghe Şincai, Inocenţiu Micu-Clain şi Ion Budai Deleanu.
Încă din anul 1772, într-un memoriu adresat împăratului Austriei personal, semnat de mai mulţi înalţi dregători, marele ban muntean Mihai Cantacuzino arăta avantajele ce ar decurge pentru Principatele Române, dar şi pentru pacea europeană, dacă Ţara Românească şi Moldova s-ar uni şi dacă noul stat s-ar bucura de protecţia comună a Austriei şi Rusiei.
Odată cu veacul al XIX-lea, ideea unirii politice a românilor de pretutindeni a devenit tot mai puternică şi a ajuns să se impună ca o necesitate obiectivă. Răpirea Moldovei dintre Prut şi Nistru de către Imperiul Ţarist, la data de 16/28 mai 1812, a trezit şi mai mult conştiinţele pentru intensificarea eforturilor în scopul făuririi statului naţional român.
Adresându-se boierilor, într-o scrisoare din 5/17 aprilie 1821, Tudor Vladimirescu le spunea să ia legătura „cu dumnealor boierii moldoveni, ca unii ce suntem de un neam, de o lege şi supt aceeaşi stăpânire şi ocrotiţi de aceeaşi putere”. Tudor adăuga: „urmează să ştim cele ce se fac acolo, să le vestim acestea de aici ca fiind la un gând şi într-un glas cu Moldova, să putem câştiga, deopotrivă, dreptăţile acestor principaturi, ajutându-ne unii pe alţii”.
Cărturarii români doreau atunci, din adâncul fiinţei lor, unirea celor trei ţări româneşti. Imaginea Daciei vechi, a ţării lui Burebista şi Decebal, ce se întindea pe ambele laturi ale Carpaţilor, domina spiritele. Încă din 1818 învăţatul Dionisie Fotino a publicat „Istoria vechii Dacii”. Mihail Kogălniceanu a scos la Iaşi, în 1840, publicaţia „Dacia literară”. Transilvăneanul August Treboniu Laurian, împreună cu munteanul Nicolae Bălcescu, au început să dea la iveală, din 1845, la Bucureşti, „Magazinul istoric pentru Dacia”, editat în cinci volume.
Muntenii, într-un memoriu, cereau domnitorului Gheorghe Bibescu să lupte pentru înfiinţarea „regatului dacic”. Numele strămoşilor ajungea să aibă semnificaţia unui adevărat program politic: înfăptuirea statului românesc unitar, care răspundea unei necesităţi politice, economice, sociale şi culturale. Astfel, se instituia unirea vamală dintre Muntenia şi Moldova, aplicată de la 1 ianuarie 1848, precedată de convenţia de comerţ din anul 1835.
În anul 1842 tinerii din Muntenia au oferit tronul acestei ţări lui Mihai Sturdza, domnul Moldovei, care însă a refuzat să-l primească, de teama intervenţiei Imperiului ţarist.
(va urma)