UN ROMÂN PROVIDENȚIAL

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la data de 20 martie 1820, într-o mahala a locali-tăţii Bârlad. Părinţii săi, vornicul Ioan Cuza şi Soltana Cozadini, de obârşie greacă, i-au asigurat o copilărie fericită la moşia lor din localitatea Bărboşi, judeţul Fălciu (a nu se confunda cu Barboşi din judeţul Galaţi). Şi-a făcut studiile gimnaziale în Iaşi, în cadrul pensionului lui Victor Cuenin, desăvârşindu-şi instruirea la Paris, unde a  urmat liceul şi apoi cursuri de medicină şi de drept.

Palatul familiei Cuza de la Ruginoasa

În perioada 1837-1840, Alexandru Ioan Cuza (Alecsandru Ioan Cuza, după unele surse) a fost cadet în armată (aspirant la gradul de ofiţer), la arma cavalerie. Apoi a lucrat în calitate de membru al Judecătoriei Covurlui, însă în octombrie 1845 şi-a dat demisia, participând alături de tinerii revoluţionari români la pregătirea revoluţiei burghezo-democrate din martie 1848, în Moldova. A fost arestat împreună cu tatăl său, Ioan, cu Costache Negri, cu Vasile Alecsandri, precum şi cu alţi nouă revoluţionari socotiţi periculoşi. Toţi au fost transportaţi în câteva căruţe, la Galaţi, şi îmbarcaţi pe o corabie, pentru a fi trimişi la Constantinopol. Intervenţia hotărâtă a Elenei Rosetti-Cuza, fiica postelnicului (membru al sfatului domnesc) Iordache Rosetti-Solescu şi a Ecaterinei (născută Sturza, la Miclăuşeni, lângă Roman) cu care se căsătorise la data de 30 aprilie 1844, la Soleşti, judeţul Vaslui, şi a consului englez, Cumingam, a reuşit să devieze corabia ce se îndrepta spre Măcin, ajutându-i să scape cu viaţă.

În luna mai 1848 Alexandru Ioan Cuza a participat la adunarea de pe Câmpia Libertăţii, de la Blaj, alături de alţi revoluţionari moldoveni, munteni, bănăţeni şi transilvăneni.  După un auto-exil la Paris şi Constantinopol, Cuza a revenit în Moldova, însoţindu-l pe noul domn al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica (1849-1856), adept al unirii Principatelor Române. 

În timpul domniei lui Grigore Ghica, Alexandru Ioan Cuza a fost numit Preşedinte al Judecătoriei Covurlui, lucrând în Galaţi până în anul 1851, apoi Director al Ministerului de Interne, la Iaşi, până în 1853 şi agă (şef al poliţiei), între anii 1853-1856, în Iaşi. La 6 iunie 1855, Grigore Ghica i-a acordat titlul de vornic (reprezentant al domniei) cu drepturi depline în administrarea oraşului Galaţi şi, de la data de 7 iulie 1856, pârcălab (administrator) al portului şi oraşului Galaţi. 

În timpul caimacanului Nicolae Vogoride, Alexandru Ioan Cuza a fost încadrat în armată, acordându-i-se, succesiv, gradele de sublocotenent (6/12 martie 1857), locotenent (24 aprilie / 6 mai 1857), căpitan (28 aprilie / 10 mai 1857) şi maior (3/15 mai 1857).     Sub căimăcămia sa, Vogoride, sprijinit de Austria și de Turcia care i-au promis domnia Moldovei, a încercat din răsputeri să combată acțiunile unioniste ce erau programate în țările române. Interceptând o scrisoare a lui Nicolae Vogoride, din care rezulta intenţia murdară acestuia de a falsifica alegerile, Alexandru Ioan Cuza a trimis-o lui Petre Ispirescu, care a transmis-o spre tipărire şi difuzare, compromiţându-l pe caimacam. Alexandru Ioan Cuza şi-a dat demisia din armată, la data de 6/18 iulie 1857, protestând împotriva acestui act antiunionist. Alegerile au fost, totuși, falsificate în mod grosolan, de administrația Vogoride la îndemnul și cu susținerea Austriei (care vedea prin Unire pierderea Transilvaniei) și de Turcia.

După repetarea alegerilor , în septembrie 1857, Alexandru Ioan Cuza a fost rechemat în armată, avansat colonel, şi numit în înalta funcţie de locţiitor al hatmanului miliţiei. Ales deputat de Galaţi şi membru al Divanului ad-hoc de la Iaşi, Alexandru Ioan Cuza a contribuit la pregătirea alegerilor din ziua de 5/17 ianuarie 1859.

-va continua-

A treia bătălie de la Plevna, una dintre cele mai mari bătălii din Războiul de independenţă; trupele române ocupă puternica redută Griviţa-1; au căzut în luptă maiorul Gheorghe Şonţu (1851-1877), căpitanul Valter Mărăcineanu (1840-1877) şi aproape 800 de soldaţi. Gheorghe Şonţu (n. 1851 – d. 1877) a fost un maior român, erou al Războiului de Independenţă (1877 – 1879). A căzut, în fruntea Batalionului I din Regimentul 10 Dorobanţi pe care-l comanda, la 30 august/11 septembrie 1877, în timpul asaltului împotriva redutei Griviţa 2.În atacul din 30 august 1877, căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu a căzut la datorie în timp ce înfigea pe parapetul redutei turceşti Griviţa drapelul Regimentului 8 linie.

Ascunse de comunişti şi astăzi prea puţin dezvăluite, aceste pagini de istorie trebuie să fie cunoscute.

Acest general a comandat armata română ce a intrat în Budapesta în 1919, aclamat chiar de populaţia cinstită maghiară, nu de acoliţii lui Bela Kuhn, scăpându-i pe unguri de “binefacerile” bolşevice.

Acest general este amintit şi în memoriile Reginei Maria în opera “Povestea vieţii mele”

Întâlnirea noastră cu generalul erou Traian Moşoiu s-a produs atunci când am citit pe placa din holul primăriei că un general român a intrat triumfal în Oradea pe 20 Aprilie 1919, într-o atmosferă de entuziasm şi simpatie populară mai degrabă specifică unor biruitori decât unor cuceritori. Şi mai şocant ne-a părut caracterizarea-pecete pe care savantul Nicolae Iorga i-a placat-o: un ardelean cumplit la înfăţişare şi atitudine, pentru ca să continue că nu ştie ce s-a întâmplat dar adevărata unire a tuturor românilor atunci (20 Aprilie 1919 – n.n.) şi acolo (la Oradea – n.n.) s-a făcut. Am fost preocupat să aflu ce cuprindea o asemenea sinteză formidabilă.

7 august 1940. Cererile revizioniste ale guvernului ungar. „Nu va fi pace și înțelegere sinceră între Ungaria și România fără rezolvarea problemelor teritoriale”.

După ce la 27 iunie 1940, ministrul ungar la Berlin a înmânat lui Ernst Woermann, director ministerial la departamentul politic din Ministerul de Externe, un Memorandum în care se arăta că în condițiile în care România intenționa să facă concesii teritoriale Uniunii Sovietice, guvernul ungar „își ia libertatea să arate guvernului german că o acțiune de acest gen va constitui în mod evident o discriminare flagrantă împotriva Ungariei a cărui efect asupra opiniei publice va duce chiar la consecințe imprevizibile“, Executivul de la Budapesta a elaborat, la 7 august 1940, un Aide-mémoire prin care își făcea cunoscute, clar, concis și imperativ, dar în dezacord cu realitatea istorică, cererile revizioniste teritoriale la adresa României, stat independent, suveran, a cărei graniță de vest fusese recunoscută în plan internațional prin Tratatul de la Trianon (semnat și de reprezentanții guvernului de la Budapesta), care confirmase istoricele hotărâri de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, prin care Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, provincii istorice românești, se uniseră cu România.

A avut loc la Bazargic dezvelirea monumentului eroilor Regimentului 40 Infanterie.
Acest monument a fost înălţat cu fondurile adunate de un comitet condus de dl. colonel Petre Stratilat, comandantul Regimentului 40 Infanterie „Călugăreni”.
Monumentul se înalţa impunător în Piaţa Păcii. El era opera sculptorului Iordănescu.
Monumentul prezenta: un grup de soldaţi răniţi sărutănd drapelul şi cerând să lupte până la unul. Deasupra acestui grup statuar, un vultur cu aripile întinse, caută parcă a-i  proteja pe muribunzi.