Este iarăşi ianuarie, într-o iarnă a ploii. Dacă ne-a mai rămas puţin noroc pe undeva, după atâta pandemie şi nulitate politică, poate va ninge binecuvântat peste mormântul lui Mihai Eminescu. Ar fi singurul omagiu cinstit şi profund adus celui mai mare dintre noi. El e cel dintâi care a străbătut pe jos limba română, ca să-şi cunoască patria.
Şi patria lui era limba română, cum s-a mai spus, şi era patria părinţilor şi strămoşilor noştri, care ştiindu-se aparţinători au făcut unirea sub Ioan Alexandru I, independenţa şi regatul sub Carol I şi, mai presus de toate, unirea cea mare pe malurile unei mări de sânge şi jale românească, sub Ferdinand I.
Domnii care au urmat după ei au fost de-al doilea şi mai mult am pierdut, ba o Basarabie, ba o Bucovină, ba o felie din Ardeal, ba poporul însuşi, cel care ara şi semăna şi în urma lui se năştea veşnicia la sat. A rămas doar rezistenţa în singurătate sub presiunea globalismelor dogmatice şi rugăciunea pe ascuns. Rugăciunea lui Eminescu.
Şi a zis spiritul lui Mihai că neamul acesta şi ţara cât este se vor ridica din genunchi şi o vor duce mai bine după ce poporul va învăţa să-şi aleagă conducătorii. E un proces lung, o învăţătură anevoioasă, pe care îl parcurgem în adidaşi şi 44% din speranţa noastră abia de ştie să citească, dar fără semne diacritice, abia de socoteşte fără tabla înmulţirii.
Deasupra Ţării Româneşti mai licăreşte Luceafărul, trimiţând raze peste grădina Maicii Domnului. Dar cine se uită? Până să i se descifreze mesajele se găseşte întotdeauna cineva, un paj, un copil de casă care se însoară cu fata împăratului şi ne conduce făcându-şi vânt cu evantaiul din multele diplome care-i atestă nimicul.
Eminescu stă cu steaua dimineţii în mână şi trimite acasă Scrisoarea a III-a. Dar cine s-o citească? Manualele şcolare sunt atât de strâmte că n-a mai încăput în ele. Noi suntem „hashtagi” şi rezistăm în faţa acestei influenţe! Să o scurteze şi el la două-trei propoziţii şi alea scurtate desigur şi s-o pună pe net.
Noi stăm cu capetele plecate, nu ne uităm după stele. Aici şi pretutindeni!
Nici nu umblăm pe străzi, numărând plopii. Oricum, ne ies mereu cu soţ, din cauza măştilor.
Doamne, ce blasfemie! Să-l reciţi pe Eminescu astupat la gură cu o mască rău mirositoare! Să te asculte alte măşti în care să-ţi curgă doar nasul şi nicio lacrimă pe obraz!
Mergem la Eminescu, de Ziua naţională a limbii române, să-i mângâiem ţărâna care înveleşte somnul. Punem o floare la picioarele statuii de bronz care priveşte apusul nostru continuu. Dar nu vom auzi viorile cântând la picioarele voievozilor în Ateneul Român. Acum şi voievozii muţi dorm în picioare, picotind peste scaunele goale.
De ziua aceasta, acum câţiva ani, am văzut la statuie un om sărman, al străzii, cu cizme mari de cauciuc, punând o floare. O floare lângă nicio jerbă, lângă nicio coroniţă oficială.
Anul trecut, la 170 de ani, a fost altfel. A fost preşedintele în piaţa goală, seara, pe întuneric, aşa cum se cuvine, cu o coroană de flori, iar eu şi o doamnă din Ardeal aşteptam, la distanţă, cu florile noastre…
Bronzul vibra. Ce-ţi doresc eu, dulce Românie, într-o ceremonie scurtă. Apoi, locul gol s-a umplut de alte versuri. „De la Nistru pân’ la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a / A trăi nu se mai poate / De-atâta străinătate”./
Suntem întorşi acum în iarna tristeţii noastre, din cel mai trist an. La patriarhie liturghiile se ţin cu masca pe figură în faţa unui Dumnezeu singur. Hăţurile măştilor nu ne lasă să-l întâlnim în casa lui. Poate îl vom vedea pe afară. Dârdâind de frig în blocurile lui Ceauşescu ca pe vremea lui, aşteptăm primăvara privind cu mânie. Somnoroase păsărele! Pe la geamuri se adună.
Noapte bună!
General de brigadă (rtr) Grigore BUCIU
