Unirea Moldovei cu Țara Românească.
Unirea Principatelor Moldovei și Țării Românești la 24 ianuarie 1859 a reprezentat un reper fundamental în parcursul spre împlinirea idealului românilor de pretutindeni. Viața a făcut ca arealul ancestral al românilor să fie râvnit de marile imperii ale timpului – Otoman, Habsburgic, Țarist – care l-au împărțit în state separate supuse sute de ani în forme diferite.
Însă, până la urmă, unitatea de limbă și conștiința de neam a învins și – în zorii epocii moderne – națiunea română s-a regăsit (în parte) într-o formulă de stat unit, în pas cu tendința din ce în ce mai pronunțată în Europa. Prilejul l-a constituit războiul Crimeii (1853-1856) dintre Imperiul Rus, pe de-o parte și Imperiul Otoman, sprijinit de Imperiul Britanic, de Franța și de Piemont, pe de altă parte, care s-a sfârșit prin înfrângerea Rusiei.
Consecințele acestei confruntări pentru Principatele române – Moldova și Țara Românească – au fost foarte importante. La Conferința de Pace de la Paris (1856), s-a hotărât revenirea la Moldova (1857) a județelor Cahul, Ismail și Bolgrad (cedate Imperiului Țarist odată cu întreaga Basarabie, prin Pacea de la București din 1812) și consolidarea unei entități statale mai puternice la Gurile Dunării, capabile să frâneze dorința de expansiune a imperiilor în acest spațiu. Necesitățile geopolitice continentale găseau un teren fertil în rândul elitei politice radicale de la Iași și București, maturizată după un deceniu de la memorabilele clipe ale Revoluțiilor de la 1848.
Prin Convenţia de la Paris din 1858 (care a încheiat Conferința celor șapte puteri europene – 1857-1858), s-a stabilit unirea celor două state românești, însă cu păstrarea identității fiecăruia: domni, guverne, parlamente, capitale separate. Erau comune numele (Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti), o Comisie Centrală pentru alcătuirea legilor, Curtea de Casaţie (cu sediul la Focşani). Armata urma să aibă un şef unic numit alternativ de cei doi domnitori, fiecare dintre cele două Armate păstrând drapel propriu de luptă, având în comun o banderolă albastră. Principatele Unite rămâneau sub suzeranitate otomană dar și sub garanția colectivă a marilor Puteri Garante.
Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Harta cuprinde și cele trei județe din sudul Basarabiei: Ismail, Cahul și Bolgrad, cedate Rusiei prin Tratatul de la Berlin din 1878 în schimbul Dobrogei.
Regula epilogului ne permite să constatăm cât de ingenioasă a fost acțiunea românilor din cele două principate care au reușit să dejoace planurile puterilor ce se împotriveau unirii depline, punându-le în fața faptului împlinit. Convenția permitea consultarea populației pentru desemnarea unor divanuri ad-hoc care să se pronunțe față de ideea de unire și să aleagă câte un domnitor, separat, în fiecare provincie. Manevrând cu abilitate, caimacamul (locțiitor de domn de la Iași) Vogoride a reușit să adune în Divanul Moldovei personalități antiunioniste, astfel că Unirea devenea imposibilă. Întâmplarea a făcut ca soția sa, Ecaterina (Cocuţa) Conachi (fiica poetului pașoptist Conachi), să descopere, într-un fișet, scrisori ale lui Vogoride către rudele lui din Istanbul în care acesta povestea cum a fraudat alegerile. Însuflețită de idealul unirii (era la curent cu întâlnirile secrete de la Țigănești ale pașoptiștilor), ea le-a făcut publice (au fost publicate în ziarul „L’Etoiled’ Orient”, care apărea la Bruxelles). Marile puteri garante au cerut imediat Sultanului să anuleze și să refacă alegerile. De această dată votul a fost covârșitor în favoarea Partidei unioniste (Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Conachi, Costache Negri, Alexandru Ioan-Cuza), iar electorii s-au pronunțat pentru Unire și l-au ales domn al Moldovei – la 5 ianuarie 1959 – pe colonelul Alexandru Ioan-Cuza.
În Țara Românească adunările ad-hoc desemnaseră electori unioniști (conservatori și radicali); problema se punea în legătură cu alegerea Domnitorului. Partida națională (care-l susținea pe pașoptistul Nicolae Golescu) a ieșit în minoritate (46 din cele 72 mandate) față de conservatori (care-i susțineau pe Bibescu sau Știrbei). De această dată sprijinul a venit de la populația mobilizată de Partida Națională, care s-a adunat în număr mare la Mitropolie, demonstrând virulent pentru Unire. Liderii Partidei Naționale s-au retras la Hotelul Concordia și au hotărât să propună conservatorilor renunțarea reciprocă la sprijinul candidaților proprii și susținerea pentru alegerea ca Domnitor a lui Alexandru Ioan-Cuza, domnul ales al Moldovei.
După ce propunerea a fost acceptată, în ziua de 24 ianuarie 1859 Divanul a făcut alegerea pe care manifestanții au salutat-o cu însuflețire: Alexandru Ioan-Cuza devenea Domn, atât al Moldovei, cât și al Țării Românești. O horă a Unirii imensă a cuprins, deopotrivă, pe manifestanți și pe deputații din Divan. Ecoul în comunitățile de români din Basarabia, Bucovina, Transilvania și Banat a fost extraordinar.
Alexandru Ioan-Cuza, Domn al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești
Iată Jurământul rostit de Alexandru Ioan-Cuza după alegerea sa ca Domn al Principatelor Unite:
“Jur, în numele Prea Sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele, că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite, că voi fi credincios constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi veghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei române. Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie ajutor!”.
Iar cu prilejul înmânării Drapelelor de luptă unităților Armatei întregite, la 1 septembrie 1863, Domnitorul a spus:
,,Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi!
Această zi va fi una din cele mai însemnate din datinile noastre. Steagurile cele vechi aduceau aminte suvenire triste, de vreme ce ele înfăţişau ţările despărţite. Astăzi, voi primiţi din mâinile noastre steagul ce întruneşte colorile ţărilor surori, aşa precum voinţa unanimă a românilor a unit pe capul nostru coroanele ambelor ţări. (…) Steagul e România, acest pământ binecuvântat al Patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudorile muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii voştri. Steagul este, încă, simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea. Steagul e totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României! Într-un cuvânt, steagul reprezintă toate datoriile şi toate virtuţile militare care se cuprind în cele două cuvinte săpate pe vulturii români: Onoare şi Patrie!
Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi!
Juraţi să păstraţi cu onoare şi fără pată steagurile voastre şi astfel veţi corespunde încrederii şi aşteptării ce am pus, cu ţara întreagă, în oaste.
Juraţi a le apăra în orice întâmplare, ca un sfânt deposit ce încredinţez bravurii şi patriotismului vostru! Să trăiască România!”
Este un îndemn valabil și astăzi, să fim demni de misiunea perpetuă pe care Domnitorul Unirii a transmis-o românilor pentru eternitate!
Purtător de Cuvânt/ Asociația Națională Cultul Eroilor ”Regina Maria”
Colonel (r) dr. Alexandru OȘCA
BIROUL EXECUTIV CENTRAL AL ASOCIAȚIEI NAȚIONALE CULTUL EROILOR ”REGINA MARIA”